Cântec
(10 octombrie 2009)
În ceasul cel de mijloc
Al nopții întunecate
Sunt mereu trezit de cei ce-și cântă cântul,
Întristarea, provocate chiar de ei înșiși!
De ce sunt singurul
Care-i poate auzi!
Sunt atât de răscolit,
Nu mai pot suporta!
Nu știuta-au ei,
Că și eu am propriu-mi Cânt
Ce se zbate în mine,
Răsunând de jale și oroare
În fața lor, necuviincioșii.
În mine, un gol, am
Așteptând ocupatu-mi să fie
De un zâmbet și un strop de căldură,
Dar în schimb este plin
De răceala și necroză,
Neputând nimic bun
Să încolțească.
Nu pot cere mai mult
Decât un grăunte de lumină,
Cu ardoare mi-l doresc,
De frica să-l pierd,
Învaluindu-l în negura-mi,
Mult mai neagră.
Frică mi-e de acest gand,
Nu vreau, nu vreau.
Nu vreau sa mă recunosc
În toți ceilalți.
Sunt speriat,
Nu vrea sa-mi pierd
Însingurarea, cel mai valoros dar.
Nu mai rezist
Cu atât de multă greutate asupra-mi,
Mă împiedicați.
De ce nu mă lăsați în pace?
De ce trebuie întotdeauna
Să vă dau ascultare?
Nu numai voi aveți un cânt,
Nu suneti singurii,
Dar voi cântați
Un cânt de multe ori ascultat.
Doar lasați-mă pe mine
Sa-mi Cânt al meu Cânt propriului meu Mie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu